Nu vi se intampla cateodata sa va dati seama brusc cat de mult a crescut copilul vostru? Sa va intrebati cum de am ajuns aici asa de repede? Sau sa va dati seama, usor speriati, ca deja copilul are varsta la care ar trebui sa mearga la scoala? Si fireste ca ne speriem putin, pentru ca a inscrie copilul la scoala a devenit o epopee, avem o metodologie de 20 de pagini!!! (serios) pentru inscrierea la clasa pregatitoare, este posibil sa fie necesara o evaluare si iata cum cresterea copilului creaza un stres major.

Ceea ce se evalueaza la un copil aflat in pragul varstei scolare este strict capacitatea lui intelectuala, stie copilul sa isi scrie numele, cunoaste/recunoaste cifrele, este suficient de „istet” ca sa faca fata scolii? Dar cine se gandeste si la alte aspecte care tin de faptura copilului, cum ar fi simtirea lui sau vointa, capacitatea lui de actiune, nevoia lui de joc?

Exista o tendinta acum, nu doar la noi, unde a intervenit noul context legislativ legat de clasa pregatitoare, dar si in majoritatea tarilor europene si nu numai, de a da copiilor un start cat mai timpuriu in educatie. Acest impuls are ca premisa ideea ca lucrul acesta le va fi benefic copiilor in viata lor scolara si apoi in cea profesionala, si, de ce nu, vor fi mai “realizati” in viata. Traim intr-o lume ultra-competitiva, iar ideea invatarii accelerate este extrem de persuasiva, mai ales cand este dublata de dovada faptului ca micutii pot invata de la varste fragede. Insa, istoria incepe deja sa indice ca aceasta idee mareata nu este chiar atat de mareata pana la urma. A trecut suficient timp ca rezultatele scolarizarii precoce sa poata fi mai bine analizate si puse in context. Au fost facute, de asemenea, descoperiri noi cu privire la modul în care procesul de invatare la copil se desfasoara biologic in primul septenar, care confirma pericolele legate de incercarea de a accelera sau specializa ritmul natural al dezvoltarii.

Un autor cuoscut si foarte apreciat al vremurilor noastre, Augusto Cury, vorbeste in cartea sa „Parinti straluciti, profesori fascinanti” despre cum s-a ajuns la a „sari” peste copilarie din dorinta noastra de a le da copiilor tot ce este mai bun: „Generaţia noastră a vrut să dea copiilor şi tinerilor tot ce e mai bun. Am avut vise mari pentru ei. Am căutat să le dăm cele mai bune jucării, haine, plimbări şi şcoli. Nu voiam ca ei să umble prin ploaie, să li se întâmple ceva pe stradă, să se rănească cu jucăriile făcute în casă şi să treacă prin dificultăţile prin care am trecut noi. Am pus un televizor în sufragerie. Unii părinţi, cu mai multe posibilităţi, au luat câte un televizor şi un calculator în camera fiecărui copil. Alţii au umplut timpul copiilor lor cu multe activităţi, înscriindu-i la cursuri de limbi străine, informatică, muzică. Aţi avut o intenţie excelentă, doar că nu ştiaţi că aceşti copii aveau nevoie şi de copilărie, aveau nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă. Nu v-aţi imaginat ce mult depind creativitatea, fericirea, îndrăzneala şi siguranţa adultului de matricele memoriei şi de energia emoţională a copilului. N-aţi înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blocau copilăria copiilor voştri. Am creat pentru copii o lume artificială şi am plătit scump pentru asta. Am creat o serie de consecinţe în domeniul emoţiilor lor, în amfiteatrul gândirii lor şi în planul memoriei lor.”

Intrebarea pe care parintele ar trebui sa si-o puna cu toata onestitatea la alegerea tipului de invatamant pe care doreste sa il urmeze copilul sau este „Ce imi doresc cu adevarat?”. Daca imi doresc un copil care sa-i uimeasca pe toti colegii mei de serviciu cu performantele scolare, care sa aiba un program mai incarcat decat al unui adult, cu zeci de teme si activitati optionale, alegerea se face intr-un fel. Daca doresc un copil sanatos fizic si sufleteste, un copil activ si vioi, deschis catre lume, un copil creativ si imaginativ, adaptabil si care poate face fata noului, pastrand un echilibru interior, dar care nu poate constitui neaparat obiectul invidiei colective prin capacitatea sa de a hrani orgoliul parental cu abilitati intelectuale evidente, etalate la comanda… atunci alegerea, de cele mai multe ori, duce catre un sistem de educatie alternativa. Din ce in ce mai multi parinti sunt in cautarea unui mediu educational in care copilul lor sa fie vazut si valorizat ca fiinta umana unica si completa, care mai mult decat sa fie „educata”, are nevoie sa fie „insotita” in drumul sau propriu spre devenire. Insa, in acelasi timp, parintii doresc si o anumita siguranta ca parcursul scolar urmat va conduce la un tanar capabil sa faca fata exigentelor timpului sau.

Pedagogia Waldorf, avand in spate 100 de ani de experienta si de validare a metodelor folosite, propune o educatie ce porneste de la nevoile reale ale unei dezvoltari sanatoase si tine cont de individualitatea fiecarui copil. Pedagogia se bazeaza pe studiul fiintei umane in devenire; din intelegerea aprofundata a specificului fiecarei etape de dezvoltare rezulta nevoile fiecarei varste, iar din intelegerea acestor nevoi, educatia Waldorf isi deriva metodele si mijloacele adecvate pentru a le satisface intr-un mod sanatos. Copilului i se lasa timp pentru o dezvoltare fireasca, naturala, pentru ca aceste etape sunt irepetabile si esentiale pentru o fundatie sanatoasa a personalitatii de mai tarziu. In zilele noastre, multi copii sunt impinsi sa avanseze sarind peste etape, parintii se bucura foarte mult sa auda un copil de 3 ani recitand poezii interminabile sau enumerand zeci de denumiri stiintifice de dinozauri. Copiii pot fi dirijati catre astfel de performante, si catre altele si mai uimitoare. Problema care se pune este daca un asemenea demers este sanatos in dezvoltarea de lunga durata, daca suprastimularea unei anumite laturi a personalitatii nu se face cumva in detrimentul alteia, care nu mai poate fi recuperata la alta varsta. De aceea, in Waldorf se educa intreaga fiinta a copilului, punandu-se accent deopotriva pe gandire, simtire si vointa. Poate de aceea multi dintre absolventii de scoli si licee Waldorf (care in strainatate, unde exista de multa vreme astfel de scoli, sunt foarte apreciati si cautati atat pentru continuarea studiilor in medii academice, universitare, cat si in mediile profesionale) spun ca pentru ei scoala a fost o epopee uimitoare, care i-a cladit ca indivizi increzatori si echilibrati.

Oricum, este interesant si totodata imbucurator ca importanta povestilor, a ritmului in activitatea copilului, a abordarii copilului tinand cont de etapa de varsta si de dezvoltare in care se gaseste, a introducerii artei si utilizarii esteticului in invatare – aspecte ce reprezinta toate elemente de baza in educatia Waldorf de aproape un secol – sunt “descoperite” ca “inovatii” educationale, fiind validate si recomandate de din ce in ce mai multi specialisti in parenting, in educatie, in neuropsihiatrie sau psihologie (fara ca acesti specialist sa aiba legatura cu sistemul Waldorf).